Documentarul lui Goran Dević poate fi încadrat ca film artistic de investigație, cu o puternică abordare activistă, prezentând costul uman al corupției guvernamentale și al disprețului față de muncitorul obișnuit. La o companie de material rulant din Croația, se urmărește, timp de un deceniu, povestea unor membri de sindicat care luptă pentru protejarea locurilor lor de muncă și pentru un trai decent în fața capitalismului nestăpânit. Protagonistul este Željko, șeful sindicatului, iar filmul debutează în 2012, după ce adjunctul său se sinucide. O mulțime de muncitori, inclusiv Željko, sunt disponibilizați, iar aceștia caută strategii care să-i avantajeze cel mai bine în negocierea cu statul, după ce fabrica, veche de 120 de ani, este în prag de faliment. Acest film vorbește despre muncă și abuz, sindicaliști și administratori incompetenți, demnitate și supunere, iar de un deceniu încoace, se urmărește povestea universală a drepturilor muncitorilor, a corupţiei şi a dispreţului guvernelor faţă de oamenii de rând. (Carmen Lascoiu)

Incident este cel mai recent film al cineastului Bill Morrison care, după ce s-a impus în peisajul cinematografic transformând în hipnotice simfonii vizuale degradările unor fâșii de peliculă, își inversează de data asta formula consacrată. În loc să se uite dincolo de conținut, la materia însăși a imaginilor, Morrison se întoarce acum la conținut, extinzând până înspre punctul de ruptură materialul de data aceasta digital provenit de la varii tipuri de camere de supraveghere care surprind una din numeroasele erori polițienești fatale care ritmează aplicarea „legii și ordinii” în Statele Unite. Alegând să nu apeleze la retorica vreunei facțiuni ideologice sau politice din cele care comentează activ astfel de incidente tragice, Morrison prezintă sobru diferite puncte de vedere tehnologice, care sunt inevitabil și umane. (Liri Alienor Chapelan)

„Așteptând roboții” este al doilea film al tânărului Natan Castay, un eseu deopotrivă personal și de o mare amplitudine filozofică care pornește de la necesitatea lui Castay, proaspăt șomer, de a se alătura armatei de „proletari digitali” care realizează sarcini aparent absurde ce hrănesc imensa mașinărie a inteligenței artificiale - tocmai cea care le va suprima curând locurile de muncă, lor și altor nenumărați muncitori din toate sectoarele și din întreaga lume. Tehnologia ca martor, tehnologia ca stăpân; tehnologia ca unealtă, tehnologia ca scop; și bineînțeles, filmul ca produs tehnologic - despre aceste teme vorbesc cu luciditate cele două titluri din calup. (Liri Alienor Chapelan)

„Neliniște în Beirut” radiografiază capitala Libanului în contextul abuzurilor politice asupra cetățenilor, unde generația de după Războiul Civil încearcă să-și spună povestea. Cineastul Zakaria Jaber surprinde, asemenea unui jurnal, atmosfera apăsătoare a tragediilor întâmplate în orașul natal. Beirut este un loc îngenuncheat, transformat într-un spațiu al neliniștii și nesiguranței pentru familia și prietenii regizorului și, implicit, pentru toți locuitorii săi. Această bucată de pământ a cunoscut în istoria recentă revoluție, demonstrații, mișcări activiste, explozii, pandemie, corupție a sistemului politic, iar viziunea regizorului asupra acestui amalgam de nenorociri devine o extensie a generației sale, suspendată în așteptarea unui miracol. Prin dorința de a înțelege relația dintre mediul interior și cel exterior, Jaber oferă o poveste a contrastelor: dintre general și personal, public și privat, bătrân și tânăr, moarte și emigrare, liber și captiv, rezilient și disperat, apelând la o perspectivă detaliată asupra unor evenimente istorice cărora, noi, ca europeni, le cunoaștem poate superficial doar conturul. În final, efortul cineastului este de a ne aduce în punctul conștientizării: cum să nu suferi din cauza anxietății în Beirut când sloganul tinerei generații este „în avion sau în coșciug”? (Carmen Lascoiu)

În „Rejeito”, cineastul brazilian Pedro de Filippis reunește activismul aflat în priză directă cu urgența unei cauze și reflecția cinematografică menită, în general, să vină ulterior. Pe urmele unei consiliere ce duce o luptă frontală împotriva corupției autorităților, filmul înflorește într-un portret tonic și emoționant al unei comunități chitite să reziste, să își apere demnitatea și, în primul rând, să trăiască. Miza e uriașă: confruntați cu evoluția economică haotică a unei regiuni aflate la cheremul unei multinaționale miniere, acești oameni trudesc nu atât întru păstrarea propriei case în fața posibilelor exproprieri abuzive – ci întru salvarea milioanelor de brazilieni din dreptul unui baraj fragilizat, care amenință să cedeze și să distrugă totul în cale. Nici nu ar fi prima oară: s-a mai întâmplat. Dată fiind preocuparea politică a filmului, el îndeamnă la o mai bună ancorare în realitatea și în istoria propriei comunități. Opus în mod evident turnurii antisociale a modelului capitalist rapace, filmul ia forma unei mărturii despre necesitatea acțiunii și a solidarității. (Victor Morozov)

O cireadă de vaci avansează molcom. Un bunic pune în cuvinte frica comunității în fața infamelor drone Bayraktar. O mașină hârbuită dă ture la poalele munților, pe câmpiile ostile ale Caucazului. Cineastul Daniel Kötter își face loc printre ițele încurcate ale conflictului din Nagorno-Karabakh. Și o face prin cultivarea unui joc al distanțelor care face tot prețul cinemaului: ici foarte aproape, la masă cu localnicii, pitit în apartamentele lor, colo hăt departe, pierdut în imensitatea pustei. Evocând filmele unui Abbas Kiarostami, Landshaft știe că totul ține de unghiul din care privești – și că obiectivul camerei e capabil deopotrivă să reveleze provocator și să ne dezorienteze durabil. În fond, prin intervenția sa oblică în interiorul unui conflict politic și militar, Kötter se află, în primul rând, de partea oamenilor prinși la mijloc – cei pe care îi ascultăm prea rar. Dar e mai mult de atât: căci, așa cum se poate și intui din titlu, recursul la cadre aproape monumentale cu împrejurimile, filmate iar și iar, mereu aceleași și totuși altele,  preschimbate în funcție de capriciile vremii, aspiră să reveleze o poetică intimă a peisajului. (Victor Morozov)